Îmi pare rău, sunt așteptată – Agnès Martin-Lugand

Voiam să fiu cea mai bună, să dovedesc că puteam să exist prin munca mea, totul condimentat cu o nevoie vitală de a mă autodepăși. Mizam totul pe asta. Pentru mine, nimic nu era imposibil, nimic nu era prea greu. Gestionam totul, oboseala, stresul, diferitele dosare, toate misiunile, și toate acestea fără ajutorul nimănui. Eram stăpâna și actrița propriei mele vieți. Totuși, eram supărată că ratasem aniversarea lui Marius. Cum de uitasem? Ar fi trebuit să-mi pun un reminder pe telefon.

Luna următoare, am crescut cu o treaptă exigența față de mine însămi și față de ceilalți. Implicarea mea atingea culmile! Micul rechin care fusesem până atunci devenise de-acum un rechin adult, cu dinți de oțel, niciodată sătul. Obțineam contract după contract, gestionând în același timp chestiunile curente. Făceam de-acum parte din familia celor mai periculoși rechini, cei mai feroce. Inspiram teamă și asta mă încânta.

― Eu… nu alerg după nimic. A privit cerul câteva clipe și a oftat. Știu ce vreau și, plecând de la asta, totul merge bine. Puțin contează, până la urmă, dacă obțin sau nu ce aștept de la viață. Principalul este să-mi păstrez linia de conduită, să rămân mereu fidel principiilor mele. Nu putem ști ce o să ni se întâmple de pe o zi pe alta. Acești ultimi ani sunt dovada. Sunt împăcat cu mine însumi și asta e tot ce contează.